18 martie 2010

Iaşi: Tăiere pentru reduceri(video)

Mă sună azi un prieten și mă întreabă dacă nu sunt cumva în Iași, dar mai ales daca nu sunt pe lângă un nou supermarket "Mr. Bricolage". Motivul: din cauza promoțiilor de la deschidere, câteva sute(sau chiar mii) de oameni s-au îmbulzit acolo călcându-se în picioare la propriu pentru a prinde și ei măcar un produs ieftin, chiar dacă nu are nevoie de el. Am căutat repede pe youtube și am găsit urmatorul video:


Mi-a mai povestit multe la telefon: cum cei care au intrat acolo primii au încercat să ia câte 10 mașini de găurit, sau un carucior plin de var, sau un stand de flori(100, când se permitea maxim 10); cum a fost spart geamul, s-a taiat lumea, se călcau în picioare, se îmbulzeau; a fost închis supermarket-ul după 10 minute, jandarmii au dat cu spray, etc, etc, etc...
Eu însă eram naiv și credeam că românii "s-au trezit din beție"... Filmulețele și descrierile însă îmi amintesc de filmele vechi cu zoombie... Trist...

P.S. Un link cu detalii de la Antena1: http://www.feeder.ro/2010/03/18/wow-tot-la-nivelul-asta-am-ramas-isterie-la-mr-bricolage/

14 martie 2010

Tărtăcuţă: "Ai sâ-ni şii nănaş la nuntî?"(partea a VIII-a)

Înainte de a citi continuarea, probabil ar fi mai bine să citeşti ce s-a întâmplat până acum: Cuprins.




...(continuare)...

Drumul era destul de lung, aşa că Iacob avea destul timp să reflecte. Se lăsase deja noaptea, Vanea a rămas la joc sau la soră-sa în ospeţie, aşa că liniştea serii devenea din ce în ce mai prielnică pentru gândurile, cuvintele şi planurile măreţe ce trebuiau bine puse la cale. Dacă i-a promis fetei că mâine vine la ea să o ceară de la părinţii ei, nu are de ales şi până atunci trebuie să fie deja totul pregătit, iar timp nu mai avea prea mult. Cum a intrat in sat, nu a plecat spre casă, ci direct spre casa fratelui mai mare.
Deşi Ion locuia în acelaşi sat, Iacob abia acum și-a amintit că nu a fost pe la frate-su de mai bine de jumătate de an. Începuse să se întrebe de ce nu a fost pe la el aşa mult timp, şi, incercând să găsească o scuză, a ajuns la râpă.
Râpa: un loc mereu întunecos, unde nu prea se încumeta cineva să coboare şi un pod îngust care unea cele două părţi de sat desparţite de râpă parcă tot mai mult. De-a lungul timpului această râpă săpase adânc în pământ, de aveai impresia că nu seca niciodata. Alături erau câteva salcii bătrâne, inconjurate de copaci mai mici crescuţi la nimereală și buruiene. Acolo jos, puţini se încumetau să coboare, și cum râpa avea o singură cale de trecere, adesea mulți preferau să-şi vadă de treburi în jumătatea lor de sat. Singurul lucru care unea satul nu era râpa, ci biserica: una singură, dar, cum oamenii erau mai mult ocupaţi de fel de fel de treburi, îşi aminteau de credinţă doar în cele mai grele momente...
Când a ajuns la Ion, luminile erau deja stinse, dar Iacob nu făcuse atâta drum degeaba, şi, deşi credea că frate-su îl va certa şi pentru faptul că vine aşa de târziu pe la el, a bătut sfios la uşă. Apoi ceva mai tare, apoi iar, şi mai tare, până a văzut că s-a aprins o candelă şi s-a auzit cineva bolborosind ceva de după uşă.
- Ce s-a mai întâmplat la ora asta? Cine oare n’are somn?
- Îs eu, Iacob, am o vorbî cu tini...
- Frate... da’ a trecut ceva timp de când nu ai venit tu pe la mine... Cred că ai păţit vreo ceva de ai ajuns la mine la o bucat’ di noapte. Hai treci mai răpidi în casă, că doar n-om grăi din prag! Hai, nu te ruşina, iaca întră... stai aişi pe scaun la masă, da’ eu mă duc repede să scot nişte jin din beci. Stai că am noroc, văd că este jin scos şi nu mai trebu’ să cobor. Hai că numa’ eu vorbesc, poate iţi este foame? Vrei să scot şi ceva mâncare?
Iacob se uita la frate-su și se gândea că deoarece acesta e însurat, are de toate: o casă mare, gospodărie cu de toate, beci cu butoaie cu vin bun, soţie gospodină care-i găteşte, îi spală, şi cu care se înţelege bine, copii care dorm şi trebuie să vorbească încet să nu-i trezeasca. Dintr-o dată îi păru că frate-su e atât de bogat, iar el atât de sărac... Dar nu-i nimic, venise la fratele său după ajutor şi era destul de sigur că acesta îl va ajuta să fie şi el “in rând cu lumea”, aşa că a prins puţin mai mult curaj:
- Frati, lasî mâncarea. Nu di asta am vinit eu amu la tini. Spuni: ai sâ-ni şii nănaş la nuntî?
- Stai aşa, să le luăm pe rând. Să înţeleg că tu vrei să te-nsori?
- Dap şini altşineava? Tu parcî deam eşti însurat...
- Bun, normal că am să-ţi fiu nănaş, că doar un frate am. În plus, dacă nu te ajut eu, atunci cine? Dar lămureşte-mă şi pe mine, ce e cu graba asta? De ce nu ai lăsat pe mâine dimineaţ’? Chiar aşa, tata şi spune despre asta?
- Apu, tata... încî nu ştii. Eu m-am gândit sî văd dacî tu vrei sâ-ni şii nănaş şî deam dupa asta am sî-i spun şi lu’ tata. Da deam cu graba îi altî treabî. Am promis cî mâini ma duc la dânsa sî o şer di nevastî.
- Da măi, cum erai, aşa ai rămas. Dacă tu vrei tare, facem noi să fie bine. Da’ fata, de unde-i, cine-i, a cui e?...
Din vorbă în vobă a trecut aproape toată noaptea. Iacob nici nu a simţit cum a trecut timpul. Cu un păhar de vin bun şi cu atâtea veşti şi peripeţii câte aveau să-şi povestească, a trecut noaptea şi s-au pus la cale destul de multe. Rămăsese o nimica toată: aprobarea părinţilor... Ce greu se fac aşa lucruri, se gândea Iacob, atâtea griji, nevoi, bani, zestre, apoi unde să stea: trebuie casă, gard, fântână, grajd, coteţ, cuşcă la câine...

...(to be continued)...

02 martie 2010

Tărtăcuţă: "Nu az’, las cî vin mâini"(partea a VII-a)

Înainte de a citi continuarea, probabil ar fi mai bine să citeşti ce s-a întâmplat până acum: Cuprins.




...(continuare)...

O ţinea de mână.... şi, deşi avea unele îndoieli referitor la vorbele spuse pe negândite, încă o mai ţinea alături. Multe gânduri puteau să-i treacă prin cap, dar era suficient să-şi întoarcă privirea spre Ilinca şi să recunoască acei ochi vioi şi frumoşi pentru care venise aici, pentru care se agitase atât de mult, încât îi rămânea un singur gând în minte: “soţâia me... a me... numai a me... dacî o zâs cî da... apu n-o mai scăp eu..., da oari şi-a sî zâcî a mei?”. Probabil şi Ilinca se gândea la ceva asemănător de vreme ce îl rugase să intre în casă şi să vorbească cu părinţii ei.
- Nu az’, las cî vin mâini... mai ghini a sî şii aşă, a fost răspunsul lui Iacob.
Nu se speriase de nimic şi nu se aştepta la nici o problemă atât timp cât fata acceptase, dar ar fi preferat să obţină persmisiunea şi susţinere de la “ai săi” mai întâi, aşa că i-a promis Ilincăi că va veni a doua zi pe la ea să vorbească cu părinţii ei, iar el s-a pornit agale acolo unde încă mai răsuna muzica... Era agitat, confuz şi nici nu ştia ce să facă, până când îl zărise prin mulţime pe Vanea. La cum se simţea în acel moment, era deja fericit că-şi găsise însoţitorul şi “susţinătorul” care trebuia să-l ajute cumva. S-a repezit în direcţia lui Vanea, care deja îl şi luase la întrebări:
- Iacob... măi? Undi ti-ai pierdut? Ti-o furat fetili?
- Mă, eu şî cu Ilinca.. noi doi... asta... a sî.. a sî faşim nuntî...
- Hai nu ti prosti! Şi ţ-o mai dat în cap?
Vanea credea că ceva nu a înţeles, sau poate că era vreo glumă de-a lui Iacob pentru a se răzbuna pentru faptul că l-a luat de atâtea ori peste picior în privinţa Ilincăi. Totuşi ceva nu se lega: doar el îl cunoştea pe Iacob destul de bine şi ştia că nu-i stă în fire să mintă sau să facă glume de acestea. În plus, nici nu ar fi putut să joace atât de bine teatru: cu vocea tremurândă şi cuvintele abia îngânate...
- Tu amu serios spui?
- Aha..
- Şi-ai păţît măi? Ţ’ai băut minţâli? Cum sî faşi nuntî cu una pi cari niş nu o cunoşti ghini? Şi-i cu tini măi? Şi-a sî zîcî tat’tu?
Iacob doar asculta şi dădea afirmativ din cap. Nu se aştepta la un aşa “sprijin” de la prietenul său, care continua cu întrebările:
- Şî cum ai di gând sî’i spui lu’ tat’tu?
Cu această întrebare îl nimicise. Daca Vanea a avut așa o reacție, atunci la ce ar trebui să se aștepte de la taică’su? Atunci îşi amintise că este cineva care tot timpul a fost de partea sa, chiar şi atunci când nu avea dreptate: fratele mai mare, cu care nu mai vorbise de vreun an de zile. Dacă fratele său va fi de acord să îi fie “nănaş”, atunci sigur taică’su nu va avea nimic de reproşat. Aşa că s-a şi pornit spre spre casa lui frate-su, lăsându-l pe Vanea fără răspuns la întrebările care continuau:
- Cum ai ajiuns tu la aşă concluzii? Ea şi o zîs? Ce a făcut...
Ce a făcut “ea”? A intrat in casă destul de îngândurată, dorea să le dea vestea, dar nu ştia cum să înceapă... aşa că mama ei, care ştia tot timpul, ca orice mamă, să observe detaliile, a rupt tăcerea.
- Da cu şini ai vinit acasî di la jioc? Cî eu l-am zărit, dar parcî nu-l ştiu, mătincî nu-i di la noi din sat.
- Mămuni..., eu a sî ma mărit cu dînsu’!!!...
Tatăl, care la început nu se arăta foarte interesat de discuţiile ce urmau după joc între femeile din casa lui, şi cum credea că şi de data aceasta vor urma descrieri de tot felul, la auzul acestor cuvinte a tresărit, parcă îi trecuse un fior rece prin spate... fata lui cea mare a spus că „ se mărită”...
- Da şini-o zîs asta, tu? Tu aşă ti-ai gîndit sânguricî cu capu’ tău?
- Nu tătuţî, el o zâs...
- Cari, fa cî eu nu-l văd şî niş nu-l aud! Poati ţî so părut!
- Nu, el la jioc nio zâs...
Observând reacţia negativă a tatălui, Ilinca îşi aruncă privirea spre maică-sa care aproape zilnic îi zicea de măritiş, deci acum trebuia să o susţină. Taică-su însă şi-a dat repede seama că urmau înduplecările, aşa că a încercat să spună pe şleau tot ce avea de zis fetei pe care credea că o educase bine, dar care parcă nu făcuse ceva aşa cum ar fi trebuit...
- Măi fată, cu treghi din aestea nu sî faşi aşă! Trebu’ sî vinî întîi băietu, sî grăiascî cu noi, sî ti şiarî, sî videm şi fel di om esti, dacî-i din gospodari, nu un coati goali şî un mucos... Cum sî-ni vii tu şî sî-ni zîşi cî ti măriţ’ cu unu’ pi cari nu-l ştiu diloc?
- Apî... el o zâs cî a sî vinî mâini ş-a sî grăiascî cu matali, cî amu îi noapti deamu.
- Da’ dacî eu n-a sî vreu, el so gândit? Ori el credi c-am sî ti dau di la casî cu flori şî cu busuioc... nuuu.. Tu macar ştii di-a cui îi, şi îi cu dînsu’, cu şi sî ocupî?...

...(to be continued)...